Așteptând așteptarea
Aştept. Aştept la rând. Aştept week-end-ul. Aştept o veste bună. Aştept finalul poveştii. Aştept să-mi treacă durerea de cap. Aştept pentru că nu am încotro. Aştept pentru că trebuie.
Inevitabil, aşteptarea este parte a vieţii pe pământ. Ca un perpetuum mobile, într-o continuă ciclicizare, aşteptarea leagă trăirea şi retrăirea noastră – trecutul şi viitorul. Justificat din plin de lipsa unui verdict dat, prezentul aşteaptă împlinirea deznodământului. Uneori deznodământul este dulce. Alteori este sec. De cele mai multe ori, însă, ne mulţumim cu gustul demisec al aşteptării: „E bine şi aşa!”.
Nu există aşteptare uşoară. Indiferent de rezultatul ei, efortul de a rezista tensiunii este greoi ca o piatră de moară. Fie că aştepţi naşterea unui prunc, tresari înaintea unei întâlniri romantice ori vrei să uiţi de durerea unei despărţiri, toate sunt deopotrivă de grele. Este ceva dincolo, imprevizibil şi de nepătruns, care ne ţine în fiecare aşteptare cu sufletul la gură. Acel verdict este peste puterea noastră de decizie sau anticipare. Acel ceva ce îl numim generic – Dumnezeu.
Un soi de aşteptare a fost pentru mine vara anului 3 de facultate. Am ratat un examen în restanţă şi m-am văzut în postura de a pierde anul 4. La 10, când examenele orale erau în toi, păzeam uşa domnului profesor, rugându-l fierbinte să-mi mai acorde o şansă. Răspunsul a venit sec: „Nu se poate! Nu este procedural corect. Nu este constituţional”. Am înţeles, atunci, că este cu neputinţă să scapi de braţul lung al legii.
Din acel moment, a început o aşteptare continuă de ore şi minute petrecute pe holul facultăţii, zile în şir. Fără soluţie de a evada din acel prezent perpetuum, aşteptam resemnat în faţa unui verdict de necontestat: „Nu se poate!”
„Inutil!”, îmi spuneam, dar continuam să aştept. Ceva misterios se ascundea în aşteptare. Un gust dulce-amar se plimba prin fiinţa mea, răscolindu-mă din rănunchi. Cineva, ceva căuta să mă forţeze să îmbrac o haină nouă, cu braţe lungi şi încheiată la spate.
„Nu! Nu vreau!” strigam eu. „Trebuie!” îmi răspundea fiinţa.
Până într-o zi. Trecuseră câteva ore bune sprijinind peretele din faţa biroului profesorului, când a ieşit asistentul şi m-a invitat în birou. Cu o oarecare admiraţie, profesorul mi-a zâmbit cald, dar reţinut în acelaşi timp şi mi-a zis: „Domnule, ţin să menţionez că m-aţi uimit cu atitudinea dvs. V-am văzut toată săptămâna aşteptând pe holuri şi vă admir tenacitatea. Ţin să vă reamintesc că o nouă reexaminare nu este posibilă, conform procedurilor, dar deoarece s-a creat un precedent cu un student de la altă facultate, care, din motive obiective, nu a participat la examene şi a solicitat reexaminarea, vă anunţ că mi se pare corect şi just să vă accept şi pe dvs. Faceţi o cerere scrisă la secretariat şi vă aştept la reexaminare”.
Cu reverenţă şi cu emoţie am mulţumit profesorului pentru şansa acordată şi m-am retras, şocat de cele întâmplate. Conştient şi iluminat până în măduva oaselor, am rostit pe nerăsuflate un mare: „Mulţumesc, Dumnezeule!”
„Săptămâna patimilor” a culminat cu eliberarea sufletului meu din închisoarea aşteptării. Haina aceea cu braţe lungi ce se leagă la spate era numai bună pentru mine. Din acel moment, aşteptarea a devenit un mod de viaţă, căci în zăduful ei am găsit verbul vieţii: a crede!
A fost prima mea degustare a unui Dumnezeu ce răstoarnă toate aşteptările noastre. Imposibilul a devenit posibil, iertarea a luat locul condamnării. Şansa la o nouă viaţă a devenit posibilă!
Astăzi, aştept. Aştept, căci eu cred! Cred că El va reveni! Ştiu că va reveni!