Dumnezeu nu merge în pluton
Cum de I-a scăpat Domnului sărbătorirea femeii? Nu flori, nu zi specială, nu cultul mamei, nu cultul feminităţii, nimic. Cântarea Cântărilor nu-i altceva decât revelarea senzualităţii masculine, iar Cartea Esterei ne înfăţişează mai degrabă toanele unui despot oriental, din cauza căruia poporul evreu era cât pe ce să fie căsăpit în mai puţin de o zi. Sărbătoarea Purim, culmea, sărbătoreşte înfrângerea lui Haman, nicidecum pe Estera. Iar Maria, mama lui Isus, este un personaj palid faţă de rolul istoric pe care Biserica i l-a dat mai târziu, în evanghelii fiind numită, cam dubios pentru moderni, „femeie”.
Astăzi ştim răspunsul pentru că am fost în sfârşit luminaţi de modernii (modernele?) ce ne predică evanghelia feminismului: într-o lume a bărbaţilor, femeile erau dispreţuite, folosite, lăsate în voia cea bună a hazardului vieţii sociale, muncite continuu de grija că nu sunt plăcute de soţ, chinuite de gelozia faţă de celelalte soţii şi concubine ale bărbatului, în pericol de a fi repudiate dacă nu puteau avea copii, mai ales băieţi, ce mai încoace, încolo, un infern din care, slavă celor cu mintea în cap, feminismul le-a salvat, iar astăzi femeia şade lângă bărbat (fie el soţ sau nu) şi se simte (?) egală cu el.
Şi totuşi există o diferenţă peste care tăvălugul egalităţii nu a putut trece: femeia, spre deosebire de bărbat, naşte copii. Aceasta e rădăcina inegalităţii dintre femeie şi bărbat, iar dacă lumea va încerca să perfecţioneze egalitatea dintre „sexe” nu s-ar ajunge decât la mutilarea fizică a oamenilor, un fel de pat al lui Procust.
Imaginaţi-vă că într-o bună zi, s-ar impune prin lege, sub ameninţarea cu amenda, ca oamenii să spună cunoscuţilor pe care-i întâlnesc dimineaţa „Bună dimineaţa”! Păi o astfel de lege ar fi contra naturii umane şi de fapt ar ucide firescul din om, care te îndeamnă să-l saluţi pe vecin sau pe colegul de serviciu. Când femeia a devenit egală cu bărbatul, singurul ei drept de fapt a fost acela de a munci mai mult decât un bărbat, pentru că femeia, între timp, a rămas tot femeie: naşte copii, se îngrijeşte de ei (haideţi să lăsăm ipocrizia că se ocupă şi soţul), găteşte, spală, face curat.
Oare o zi specială, cum este 8 martie, ce să însemne? Că bărbatul recunoşte în femeie egalul său? Că i-a făcut în sfârşit loc în panteonul uman, că o acceptă ca om, în sens abstract, filosofic? Nu-i oare o astfel de zi mai degrabă o amintire a inegalităţii prezente şi viitoare dintre bărbat şi femeie? Când sclavii negri au fost eliberaţi în America sub Lincoln, acolo s-a petrecut un fapt istoric, au fost eliberaţi. Când după 100 de ani negrii din America au fost acceptaţi în universităţile albe, egalitatea aceasta era una firească, necesară. Dar cum poţi să faci egali bărbatul şi femeia? Devine femeia mai puternică în felul acesta, mai puţin dependentă emoţional de bărbat, i se schimbă cumva trăsăturile fizice, devine ea un bărbat? Nu, ea este doar brutal dislocată din locul ei, aruncată într-un univers abstract, care o supune şi mai mult, care o expune hazardului şi mai mult.
Femeia este mai vulnerabilă fie şi pentru faptul că fiind egală cu bărbatul ar trebui să nu mai aibă nevoie de un bărbat în viaţa ei. Ea refuză astfel să mai sufere când este părăsită, i se ia acest drept universal uman de a plânge, de a fi rănită, de a exprima, aşa cum ştie ea, suferinţa.
Nu cred că o zi de 8 într-o lună de martie aduce vreo uşurare femeilor din vieţile noastre. Dar cred că poate cultiva ipocrizia noastră, a bărbaţilor, care aducem flori şi spunem „la mulţi ani!” siliţi de presiunea valului care ne mătură şi ultima fărâmă de judecată. Şi totuşi Dumnezeu nu merge în pluton, nu se încolonează în această cruciadă a egalităţii, refuză impresiei dreptul de a deveni realitate. Dar nici nu ne judecă pentru înregimentarea naivă sub comanda feminismului. Ne lasă pe noi să ne judecăm singuri. Şi ne spune doar atât: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea!”