Străinul care ne vorbeşte
A trecut mai mult de o lună de când a venit domnul Pleşu la Iaşi. Judecând după publicul din sală, impresia mea a fost aceea că cei mai mulţi au luat parte la un eveniment cultural, de fapt la un eveniment, fără alte subtilităţi metafizice. Cred că puţini au înţeles că intenţia momentului a fost aceea de a aşeza în mijloc nu un om, ci o idee, o revelaţie.
Domnul Pleşu a urcat pe scenă foarte detaşat de public, reverenţios, modest, fără pompă. Reflectând mai târziu la această atitudine generală a dumnealui, mi-am dat seama că domnul Pleşu, când ajunge acasă şi închide uşa după el, uită de oameni, de public, de succes şi îşi reia traseul existenţei sale interioare, devenit cu timpul adevăratul centru care îi organizează întreaga viaţă. În privinţa aceasta el este un sobru, un serios, un om care în primul rând simte, apoi gândeşte. Dar ceea ce el simte nu sunt afecte sau pulsiuni pubere, ci lucruri dincolo de sine, care îl uimesc prin actualitatea lor umană şi spirituală.
Desigur, cei care aspiră la un succes asemănător ar putea crede că reuşita se află în erudiţie, lecturi, stil de viaţă, experienţă în spaţiul public cultural şi politic, în şansa de a fi mediatizat şi, nu mai puţin important, într-un anume tip temperamental, înclinat spre umorul benign, detaşat cu totul de sine, matur, patriarhal, înţelept, doct. Dar talentul domnului Pleşu este în primul rând o atitudine faţă de sine, lume şi Dumnezeu, care a învins concurenţa acerbă dintre numeroasele vanităţi ce locuiesc adânc în fiecare din noi.
Cred ca aşa se explică deplasarea sa către o temă atât de populară, ca cea a parabolelor evanghelice. „Populară” în primul rând pentru că Evangheliile accesează cu uşurinţă automatismul mental al oamenilor cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, la predica de pe munte, la pilda fiului risipitor primit acasă, la pilda talanţilor şi la despărţirea oilor de capre la judecata din urmă. Cei mai mulţi oameni, fără să fi citit vreodată Noul Testament, au auzit despre ele, ceea ce face ca Evangheliile să fie cu adevărat populare şi nemuritoare. Cine nu s-a simţit vreodată vinovat şi a avut nevoie de iubirea fără rest a unui părinte, soţ sau soţie, prieten sau prietenă şi, mai ales, a lui Dumnezeu? Cine nu s-a gândit vreodată la pilda talanţilor când şi-a trecut în revistă realizările profesionale şi abilităţile de orice fel, numite cu multă nonşalanţă „talanţi”? Şi cine nu a simţit un fior de teamă la gândul că nu e vrednic de mântuirea finală, căci
este încă un păcătos?
Această cunoaştere „populară” a Evangheliilor ne poate însă păcăli, căci, aşa cum bine observa domnul Pleşu, oamenii sunt înclinaţi să trândăvească, să se lenevească, iar mintea rămâne astfel, fără voia ei, în urma revelaţiei lui Dumnezeu. O pierde din ochi chiar atunci când citeşte Scripturile, căci Biblia nu e o carte uşoară. „Dacă l-am putut citi pe Platon în viziunea lui Noica, dacă l-am putut citi pe Hegel în vizunea mea, Evangheliile rezistă la orice interpretare, în sensul că nu pot fi interpretate. Biblia este o carte care te schimbă. Nu poţi fi liniştit, detaşat, împăcat când citeşti Evangheliile…” Aşa a deschis prezentarea domnul Pleşu. Şi sala, deja tăcută, a devenit şi mai tăcută. Dar în faţă nu vorbea vreun preot sau vreun pastor, ci un laic prin excelenţă, un păcătos asemenea tuturor celor prezenţi.
O clipă m-am gândit la Pavel, care a intrat în biserică pe uşa din dos, a străbătut cu greu mulţimea martirilor şi apostolilor, apoi a ajuns chiar în faţă şi Domnul ne-a lăsat prin acest străin, primejdios cândva pentru firava biserică a începuturilor, cea mai extraordinară viziune a salvării noastre în Hristos. Apoi a plecat discret, lăsând biserica în mâinile lui Dumnezeu, ca să lupte în toate marile războaie ce o aşteptau.
La fel ca apostolul Pavel, domnul Pleşu e un străin, nu ştie cum trebuie să calce, mai uşor sau mai apăsat, pe proprietatea bisericii. Şi totuşi, prin cartea sa, el vorbeşte bisericii. Iar biserica îl ascultă, deşi mă îndoiesc că nu îl şi critică. Dar, una peste alta, un discipol al lui Noica şi, mai ales, un descendent al generaţiei de aur a perioadei interbelice nu poate fi decât bine primit de biserică. Prestigiul său este unul regal, asemănător unui uns al Domnului, care trebuie ascultat atunci când vorbeşte. „Cea mai mare teamă atunci când am publicat Parabolele a fost aceea că Biserica mă va excomunica”, a spus el cu umor, „dar am fost uimit că cei care m-au criticat au fost din spaţiul laic, gândind ce mi-a venit de m-am apucat să scriu despre pildele din Biblie…”. „Am fost acuzat de extremism de dreapta, de legionarism, în fine, mi s-au reproşat păcate grele, dar ce-i să-i faci, aşa e viaţa…”
Nu am găsit nicio capcană în tot discursul său, nicio intenţie vătămătoare credinţei, mesajului biblic şi chiar a tradiţiilor bisericii istorice. Nu a apărat şi nu a criticat nimic. A fost ca un străin, venit de nu ştiu unde printre noi, şi care ne-a vorbit despre lucruri despre care toţi credem că ştim. Şi iată că ne-a amintit şi nouă, şi lor că Biblia se uită uşor chiar când o citeşti zilnic, că e o carte grea, chiar dacă mulţi o dispreţuiesc că e prea uşoară, că nu se adresează celor proşti şi mulţi, ci ne cheamă pe toţi să gândim, să cercetăm, să verificăm, să probăm totul, să muncim pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să ne spună şi, din când în când, fără multă zarvă şi zel, să o apărăm, căci „Biblia este o carte care ne schimbă”.