Atunci şi acolo vs. acum şi aici
Mă uit în jurul meu şi îmi dau seama că sărbătoarea de Paşte încă înseamnă ceva la nivelul ţării noastre, văd că lumea încearcă să fie mai bună, biserica se umple de oameni, isteria comercială parcă nu este ca de s ă r b ă t o r i l e tradiţionale de iarnă, este încă ceva, se păstrează un minim respect faţă de Isus şi asta nu face decât să mă bucure; chiar dacă este puţin, totuşi este ceva. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie folosind datele din Scriptură pentru a mă translata în timp, mai precis cam 3.000 de ani în timpul umblării în pustie a poporului Israel, pentru a vedea cum se sărbătoarea atunci Paştele.
Vorbim de generaţia inaugurală, prin care această sărbătoare păşea în istorie, o generaţie care însă, din cauza răzvrătirii ajunge să petreacă patruzeci de ani în pustie, ba mai mult, murind fără să mai ajungă în ţara promisă. Şi atunci îmi pun întrebarea: oare ce însemna Paştele pentru ei atunci şi acolo? Aici intervine imaginaţia, care, fie ea chiar pur speculativă, mă ajută într-un fel să înţeleg raportarea acelei generaţii la sărbătoarea de Paşte. Legile erau clare în privinţa esenţei desfăşurării fizice a sărbătorii, dar oare ce sărbătoreau acei oameni? Sărbătoreau ieşirea din Egipt înfăptuită de Însuşi Dumnezeu cu semne şi minuni mari, culminând cu ultima urgie, dar oare chiar aveau ce sărbători? Deşi ei erau beneficiarii direcţi ai sărbătorii de Paşte, totuşi se aflau în pustie cu un blestem de moarte trecut în CV. Mă întreb ce se afla oare în inima lor? Au fost scoşi din Egipt ca să moară într-o pustie mergând în cerc şi neajungând niciodată în ţara promisă, oare ce era de sărbătorit? Îmi este greu să empatizez, însă observ că Paştele are însemnătate atâta timp cât ieşirea din Egipt este urmată de intrarea în ţara promisă, altfel Paştele nu este complet, ba mai mult condamnă în loc să mântuiască. Dar oare această imagine mă ajută cumva în vreun fel, are ea vreo relevanţă acum şi aici?
Îmi dau seama că jertfa inimaginabilă pe care Isus o face are putere să mă scoată din moarte atât pe mine, cât şi pe oricare om care a trăit vreodată pe acest pământ, dar nu este completă dacă eu nu cred în El, în identitatea Sa particulară. Mă sperie acest gând pentru că această sărbătoare de Paşte, la fel ca acum 3.000 de ani, nu este completă decât dacă ieşirea din moarte prin Isus este completată de credinţa în El. De aceea, nu pot decât să mă rog să ajung în ţara promisă, adică în bunătatea Stăpânului, ca rob credincios. Dar îmi doresc şi mai mult ca Israel să sărbătorească cât mai repede o sărbătoare de Paşte completă, care să ducă la recunoşterea şi la acceptarea lui Isus ca mântuitor, astfel încât, după mii de ani, umblarea prin pustie să ia sfârşit. Amin!