Călătoresc pe mare
Sunt în faţa unui moment de cumpănă. O fi criza celor treizeci de ani, o fi doar o stare de oboseală, nu ştiu. Mă uit pe agendă şi totul este bifat. Loc de muncă, casă, sănătate, familie, prieteni, biserică, soţie, Dumnezeu. Toate de mai sus nu ar fi fost posibile fără El şi toate duc inevitabil la El. Dar de unde atunci criza? Sau, mai bine spus, ce lipseşte din această listă?
Sunt un om împlinit, să nu mă înţelegeţi greşit, şi cu toate acestea mă simt de parcă totul este o iluzie. Trăiesc impresia că nimic nu este real, că dintr-un moment într-altul balonul acesta de săpun va face „Poc!” şi totul se va nărui.
Este linişte în jurul meu, dar e acea linişte care face ca furtuna din lăuntrul meu să capete forme apocaliptice. Să fie oare o nouă grădină în care am poposit fără ştiinţa mea? Pot să fiu binecuvântat şi totuşi să locuiesc în mijlocul furtunii? Sau am înnebunit cumva?
Mă uit în barcă şi Isus doarme. Chipul Lui trădează un somn dulce, odihnitor. În inima mea valurile se zbat să mă tragă în adâncuri şi Isus doarme? E prea de tot. Parcă trăiesc o comedie horror. Genul acela de film în care râzi de frică, sinistru şi sacadat. „Isus, Isus!” strig disperat la El. „Scoală-te, nu vezi că mă înec?”
Ochii Lui se deschid şi mă privesc liniştiţi. Deodată trupul Lui se înalţă în barcă ca un catarg, iar hainele Lui se unduiesc ca nişte vele în bătaia vijelioasă a furtunii. Mâna Lui se întinde peste inima mea şi glasul Lui ca de tunet rosteşte: TACI!
Furtuna nu s-a oprit. Valurile sunt mari şi învolburate. Barca se leagănă când la stânga, când la dreapta. Cerul e negru-cenuşiu şi doar trăsnetele mai luminează din când în când orizontul. În mijlocul furtunii, pe o mare zbuciumată, două umbre stau întinse pe o barcă, într-un somn odihnitor şi dulce: Isus şi cu mine.
Este linişte în inima mea. Braţele Tatălui meu mă leagănă uşor când la stânga, când la dreapta. Nu-mi este teamă, căci Isus este cu mine, aşa cum mi-a promis. De aceea dorm. Dorm în furtună, căci prezenţa Lui mă face pe deplin fericit!