O povestioară pentru micuțele ființe omenești

Odată, nu de mult, pe la sfârșit de secol, s-a născut o fetiță foarte plângăcioasă. Numele ei era Numărul 9. Nimeni nu știa de ce această mică ființa omenească plângea atât de mult – nici parinții, nici doctorii, nici vecinii sau alte ființe omenești de pe Pământ.
Minutele treceau, transformându-se în ore, apoi în ani. Fetița s-a oprit din plâns și a început să râdă. Era vremea jocurilor cu păpuși, a cuburilor Lego și a bomboanelor pe băț. Numărul 9 creștea, dar nu știa încă să iubească. Școlile n-au avut vreodată pe Pământ un profesor de iubire. Așa că Numărul 9 n-a avut de la cine să învețe iubirea completă. Fetița se plimba pe Pământ cu bicicleta și vedea mereu lucruri noi, vorbind despre ele cu celelalte ființe omenești. Dar era ceva straniu în legătură cu un loc de pe Pământ. Era o imensă clădire din sticlă. Toate etajele erau de sticlă. Era frumoasă. Multe ființe omenești mergeau acolo. Intrau și se așezau la masa din sala de jos. Aceasta era infinit de mare. Pe ea se afla un bol de sticlă plin cu lămâi. Stralucitoare, galbene, atrăgătoare. Ființele omenești se apropiau de masă fară să plătească. Luau una sau două lămâi și, după ce le gustau, aveau un zâmbet pe buze. Esența se strecura în inimă și producea o mare bucurie. În fiecare dimineață, bolul cu lămâi era plin, indiferent de consum.
Numărul 9, care încă mai avea lacrimi fierbinți pe obraz, venea cu ființele omenești la casa de sticlă. „Nousa, vrei să stai lângă mine?”, o întrebă mama ei, în timp ce ocupa un loc la masa infinită. Toată familia ei mânca lămâi și se bucura. Dar era ceva despre care Numărul 9 avea să afle, ceva ce o punea mereu pe gânduri când se uita în oglindă. Întrebarea era privitoare la ecusonul pe care îl purta la geaca ei de blugi.
Toate ființele omenești care intrau în casa de sticlă aveau câte un ecuson. Era printat cu 12 Times New Roman – „ființă-specialist în PR”, „ființă-doctor”, „ființă-comerciant”, „ființă-agent de politie” șamd. Familia fetiței Numărul 9 purta acest tip de ecuson și la fel făceau și alte câteva sute de ființe omenești. În casa de sticlă, alte ființe purtau la sacou „ființă-creștină X” (X substituind religia). Numărul 9 nu putea înțelege de ce, pentru că citise despre ecusoane și știa că ele trebuie să exprime ceea ce ești, nu ceea ce faci! Fetița spera să primească în curând niște explicații..
Ființele omenești o iubeau pe Nousa și se bucurau să o vadă la masa cu lămâi. Toate aveau pe buze un zâmbet, căci esența se strecura în inimă și producea o mare bucurie. Și nu era altă temă de discuție decât „Lămâile de azi”.
„Hei, hei, dar ecusoanele?”, întreba adesea Numărul 9.

„Eu nu aparțin acestui loc straniu” – se gândea ea. „Am să pretind că sunt bucuroasă. Ca ele. Ca toate ființele omenești. O să-mi schimb singură ecusonul. Apoi, într-o zi, voi veni și voi discuta cu ele despre lămâi. Lămâile de azi în combinație cu fructele de măceș – ce temă extraordinară!”.
Astfel, Numărul 9 a plecat să se plimbe cu bicicleta pe Pământ, unde putea să găsească ecusonul de care avea nevoie. Minute au trecut, apoi ore și apoi ani. Numărul 9 și-a schimbat ecusonul. În casa de sticlă, la parter, se vorbea despre lămâi…Ființele omenești gustau și se bucurau. Esența se strecura în inimile lor. La masă, Numărul 9 zâmbea bucuroasă celorlalte ființe omenești. Mai plângea câteodata, dar nimeni nu se întreba „Ce se întâmplă cu ființa asta omenească, cu ecusonul studentă la CRP, anul II?”. Ea vorbea despre capitolele ei favorite din „Guestbook”, care se afla în holul casei de sticlă. O citise și credea că înțelesese acum…
„De ce încă mai sunt tristă?”, se întreba Nousa. „Poate…pentru că nimeni nu lucrează aici…Da, de asta sunt cu toții așa de bucuroși aici în casa de sticlă. Ce ființe omenești! Câtă singurătate…” Numărul 9 abia aștepta să termine proiectul la care lucra de dimineață până seara. Era despre strălucitoarele lămâi, care îi marcaseră copilăria și adolescența, era despre imaginea pe care o avea în fața ochilor ori de câte ori mergea la culcare. Proiectul avea o bibliografie impresionantă. Sursa principală era celebra Guestbook. Și multe alte cărți.
„Lămâile sunt fructele mele preferate. O doză importantă de energie. (…) Concluzii: …Viața are gust dacă știi să te bucuri de fiecare lămâie…”.
„Vorbești despre lămâile casei de sticlă, Numărul 9?”, a întrebat-o un băiat luminos, urmărindu-i power-point-ul.
„Da! Sunt ca toate celelalte lămâi, nu?”.

„Oh, nu… imposibil. În Guestbook scrie: Eu sunt bolul cu Lămâile Vieții. Cine gustă din ele, nu va flămânzi niciodată, și cine crede în ele, nu va înseta niciodată. Lămâile casei de sticlă nu sunt ca cele de pe Pământ. Deși au aceeași culoare și formă, conțin unica esență a bucuriei”.
„Nu înțeleg. Îți mărturisesc că nu le-am gustat niciodată…Credeam că tot ce trebuie să stiu despre ele se afla în Guestbook sau în „Sănătatea familiei tale”, sau în….”.
„Greșit! Numai în Guestbook este descrisă adevărata lor natură. În prima parte, este scrisă taina Pământului nostru și istoria Profesorului de iubire. A existat cândva un profesor de iubire! A Lui este casa de sticlă, în care nu este niciodată murdărie sau întuneric”.
Numărul 9 a rămas fără cuvinte, apoi a dat „Track 83937/ Wow Worship” la minim….Baiatul a continuat: „Uite, tu probabil vii la casa de sticlă fiindcă îi găsești pe ai tăi aici. Ai un ecuson scris corect și îți place să citești mult. Dar chiar dacă ai ști toate lucrurile de pe Pământul ăsta, tot n-ai fi bucuroasă complet…Dacă nu am avea lămâile, am fi mereu însetați și flămânzi. Profesorul a știut asta, și ni le-a adus într-o zi, pentru că ne iubește complet! Creatorul Pământului nostru, autorul tuturor lucrurilor frumoase, a coborât de sus în formă de ființă omenească, să ne învețe Iubirea Completă. Întotdeauna am în minte lucrurile astea, pentru că mănânc lămâi. Ele îmi dau bucuria asta”, a zis baiatul luminos.
„Inima mea e așa de tristă…”, spuse Nousa.
„Profesorul te iubește și pe tine! Dar nu poate să te învețe nimic, dacă tu preferi esențele Pământului – tristețea, singurătatea, frica….”
„Într-adevar, nu sunt bucuroasă.”
„Bineînțeles, pentru că acum tu ești sub esența Anti-Lămâiului! El știe că tu ai o invitație la Marea de Sticlă și nu vrea ca tu să ajungi acolo! Nousa, fără esența bucuriei în inima ta nu vei putea ajunge acolo. El te împiedică să iei esența bucuriei. Și fară ea nu ajungi nicaieri”.
„Așa a zis și El…”.
„Da. Mă bucur că ți-ai amintit spusele lui. Observ că știi ce scrie în Guestbook”.
„Da, am citit….”, răspunse cu ochii triști Nousa. „Totuși nu înțeleg de ce profesorul de iubire a făcut ce a făcut. Nu prea îi înțeleg iubirea. Dacă era plin de Esența Bucuriei, de ce a venit să stea în case de plastic, întunecate, care nu-i plăceau? De ce s-a lăsat împins pe scări, prăbușit printre cuburi, lovit cu tot felul de arme și scuipat pe obraz? De ce a fost pe Pământ, dacă a Lui era Marea de Sticlă, despre care se zice că e mai strălucitoare și mai presus decât orice, chiar si decât ultimul etaj…?”.

„Vrei să zici…de ce nu a cerut ajutor?”.
„Da.”
„Pentru că nu era altă cale să ne dea invitațiile, și tot ce aveam noi în mână erau condamnări la moarte…”.
„Aaaa…”, Nousa privea îngândurată în jos. „Port tot timpul cu mine foaia asta pe care scrie niște lucruri oribile. În fiecare zi e tot mai neagră”…
„Și eu am avut una, deci nu vei vedea priviri acuzatoare la mine. Citește-o…vei fi în curând liberă…” – baiatul rosti ultima propoziție (unele ființe omenești pur și simplu nu acceptă că sunt închise în propria lor inimă, și dacă le spui că pot fi libere, se uită la tine ca la un tip care crede că poate să meargă pe apă, sau care poate să mute Castelul Windsor în Franța).
„Ok…”, răspunse Nousa. M-am trezit azi dimineață sperând să vină seara, privirea mi-a fost goală și n-am avut nici o poftă de viață…Am trântit ușa, dar am pretins că am mers încet. N-am ascultat părerile prietenilor mei, ci am ținut-o pe-a mea…Am întrebat <<Ce faci?>>, fără să îmi pese de răspuns….Am făcut….Am spus…”.
„Te rog ajută-mă cu foaia asta…ești așa de luminos, încât am vazut tot ce scrie pe ea…”, zise Nousa.” Aș vrea să știu…crezi că esența bucuriei își va face efectul în inima mea?”.
„Îți promit Nousa. Să nu te îngrijorezi de nimic”, răspunse baiatul luminos.
Și Nousa, cu lacrimile curgând pe obraji, singură în camera ei de plastic, îngenunchie la marginea patului. În inimă era lipită condamnarea la moarte, dar în față era chiar Profesorul de iubire completă. El s-a apropiat și i-a zis: „Aici ai greșit. Aici ai fost pe-aproape, dar răspunsurile tot nu sunt corecte. Dacă vrei cumva să treci testul, va trebui să mă cunoști și să mă asculți”. Și ea s-a ridicat de pe genunchi și, pentru prima dată, s-a simțit complet bucuroasă, complet iubită – pentru că știa că poate să se topească plasticul casei ei, poate să piardă ecusonul, dar ea va fi ok. Știa că poate să fie chiar distrusă, fizic sau psihic, dar moartea nu va însemna „The end”.
Numărul 9 nu mai avea în mână o foaie plină de acuzații, ci o invitație la „Marea de Sticlă”, cu parfum de lămâie. În dreapta jos, Nousa recunoștea bucuroasă semnătura Profesorului de iubire. Nousa s-a oprit din plâns și a început să râdă. Era vremea unei vieți curate și luminoase.

David și Goliat

E ora de culcare. Fiecare copil se așează în pătuțul lui și așteaptă cu nerăbdare visele frumoase asupra viitorului. Visele multicolore te ajută să ai un somn profund și pe lângă asta te ajută să îți dorești din ce în ce mai mult să crești mare și să fii inclus în lumea „celor mari”. Aștepți să guști din lumea pe care cei mari au devorat-o, în adevăratul sens al cuvântului. Dar tot timpul rămâne câte o bucățică și pentru cei mai mici, dornici de a explora lumea. Satan este un bucătar excelent, trebuie să recunoaștem. Știe să adauge ingredientele potrivite pentru a ne da impresia că lumea are gustul unui tort de nuntă. Lumea aceasta „gătită” ne păcălește inima și ne oferă dulcețuri trecătoare care în timp contribuie la formarea „diabetului”.
Giganții lumii acesteia încearcă din răsputeri să mă atragă, să îmi ofere chilipiruri care îmi încântă ochii și să mă îndepărteze de lucrurile care contează cu adevărat. Îmi promite multe dar sunt niște promisiuni deșarte. Adevărata semnificație a cuvântului „promisiune” a fost încuiată cu lacăte mari în cufărul promisiunilor neîmplinite. Un cuvânt simplu dar cu o însemnătate enormă.
Când ești copil, promisiunea mamei este cea mai importantă, îți oferă siguranță. Faptul că ne ținem promisiunile față de cei din jur ne cataloghează ca fiind niște oameni de încredere. Promitem solemn, asigurându-i celeilalte persoane că acel lucru este ca și cum ar fi deja făcut. E atât de frumos să fii un om de încredere. Oare nu i-am promis de multe ori lui Dumnezeu fel de fel de lucruri dar nu ne-am ținut promisiunea? Ce fel de oameni suntem atunci dacă față de oameni putem să ne ținem promisiunile iar față de Dumnezeu nu?

Ce bine ar fi fost să mă fi trezit din așa zisul vis mai devreme, care de fapt este un coșmar pentru inima mea. Prima dată când m-am lovit de zidul vieții îndulcite de Satan și am realizat că lovitura mi-a rănit inima, m-am trezit ca după un duș rece și am venit rapid în rugăciune în fața lui Dumnezeu, cerându-mi iertare.
Neînsemnați, așa cum suntem, ne micșorăm atunci când știm că am greșit, în rest rolurile se inversează. Noi devenim giganții lumii acesteia iar Dumnezeu este acel omuleț mic uitat care încearcă să își facă loc în inima noastră. Atât de greu este să faci față lumii acesteia. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că de fiecare dată când m-am considerat un Goliat în această lume și am fost propriul meu dumnezeu, El a fost acel omuleț mic pe nume David, care s-a aflat la momentul potrivit, în locul potrivit și m-a trezit la realitate doar cu o praștie și o piatră. Știu că a făcut-o doar din dragoste pentru mine.
Alături de Domnul, fiecare zi este o binecuvântare și face ziua extraordinar de dulce dorindu-mi din ce în ce mai mult să stau departe de această lume care îmi oferă baliverne.
În fiecare zi sunt în război cu lumea aceasta pentru a-mi primi inima ca pradă de război, continuând să fiu un David și să mă lupt cu giganții lumii. E o binecuvântare să am viața ca pradă de război pentru că Dumnezeu mi-a promis viață veșnică, iar El își ține promisiunea și mă va chema acasă oriunde aș fi. Promisiunea la Dumnezeu nu este un cuvânt învechit!
Îmi doresc ca Domnul să nu mă lase până nu capăt forma pe care El o dorește și să mă țină departe de grămada de fiare vechi a sufletelor pierdute în întuneric.

Străinul care ne vorbeşte

A trecut mai mult de o lună de când a venit domnul Pleşu la Iaşi. Judecând după publicul din sală, impresia mea a fost aceea că cei mai mulţi au luat parte la un eveniment cultural, de fapt la un eveniment, fără alte subtilităţi metafizice. Cred că puţini au înţeles că intenţia momentului a fost aceea de a aşeza în mijloc nu un om, ci o idee, o revelaţie.
Domnul Pleşu a urcat pe scenă foarte detaşat de public, reverenţios, modest, fără pompă. Reflectând mai târziu la această atitudine generală a dumnealui, mi-am dat seama că domnul Pleşu, când ajunge acasă şi închide uşa după el, uită de oameni, de public, de succes şi îşi reia traseul existenţei sale interioare, devenit cu timpul adevăratul centru care îi organizează întreaga viaţă. În privinţa aceasta el este un sobru, un serios, un om care în primul rând simte, apoi gândeşte. Dar ceea ce el simte nu sunt afecte sau pulsiuni pubere, ci lucruri dincolo de sine, care îl uimesc prin actualitatea lor umană şi spirituală.
Desigur, cei care aspiră la un succes asemănător ar putea crede că reuşita se află în erudiţie, lecturi, stil de viaţă, experienţă în spaţiul public cultural şi politic, în şansa de a fi mediatizat şi, nu mai puţin important, într-un anume tip temperamental, înclinat spre umorul benign, detaşat cu totul de sine, matur, patriarhal, înţelept, doct. Dar talentul domnului Pleşu este în primul rând o atitudine faţă de sine, lume şi Dumnezeu, care a învins concurenţa acerbă dintre numeroasele vanităţi ce locuiesc adânc în fiecare din noi.
Cred ca aşa se explică deplasarea sa către o temă atât de populară, ca cea a parabolelor evanghelice. „Populară” în primul rând pentru că Evangheliile accesează cu uşurinţă automatismul mental al oamenilor cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, la predica de pe munte, la pilda fiului risipitor primit acasă, la pilda talanţilor şi la despărţirea oilor de capre la judecata din urmă. Cei mai mulţi oameni, fără să fi citit vreodată Noul Testament, au auzit despre ele, ceea ce face ca Evangheliile să fie cu adevărat populare şi nemuritoare. Cine nu s-a simţit vreodată vinovat şi a avut nevoie de iubirea fără rest a unui părinte, soţ sau soţie, prieten sau prietenă şi, mai ales, a lui Dumnezeu? Cine nu s-a gândit vreodată la pilda talanţilor când şi-a trecut în revistă realizările profesionale şi abilităţile de orice fel, numite cu multă nonşalanţă „talanţi”? Şi cine nu a simţit un fior de teamă la gândul că nu e vrednic de mântuirea finală, căci

este încă un păcătos?
Această cunoaştere „populară” a Evangheliilor ne poate însă păcăli, căci, aşa cum bine observa domnul Pleşu, oamenii sunt înclinaţi să trândăvească, să se lenevească, iar mintea rămâne astfel, fără voia ei, în urma revelaţiei lui Dumnezeu. O pierde din ochi chiar atunci când citeşte Scripturile, căci Biblia nu e o carte uşoară. „Dacă l-am putut citi pe Platon în viziunea lui Noica, dacă l-am putut citi pe Hegel în vizunea mea, Evangheliile rezistă la orice interpretare, în sensul că nu pot fi interpretate. Biblia este o carte care te schimbă. Nu poţi fi liniştit, detaşat, împăcat când citeşti Evangheliile…” Aşa a deschis prezentarea domnul Pleşu. Şi sala, deja tăcută, a devenit şi mai tăcută. Dar în faţă nu vorbea vreun preot sau vreun pastor, ci un laic prin excelenţă, un păcătos asemenea tuturor celor prezenţi.
O clipă m-am gândit la Pavel, care a intrat în biserică pe uşa din dos, a străbătut cu greu mulţimea martirilor şi apostolilor, apoi a ajuns chiar în faţă şi Domnul ne-a lăsat prin acest străin, primejdios cândva pentru firava biserică a începuturilor, cea mai extraordinară viziune a salvării noastre în Hristos. Apoi a plecat discret, lăsând biserica în mâinile lui Dumnezeu, ca să lupte în toate marile războaie ce o aşteptau.
La fel ca apostolul Pavel, domnul Pleşu e un străin, nu ştie cum trebuie să calce, mai uşor sau mai apăsat, pe proprietatea bisericii. Şi totuşi, prin cartea sa, el vorbeşte bisericii. Iar biserica îl ascultă, deşi mă îndoiesc că nu îl şi critică. Dar, una peste alta, un discipol al lui Noica şi, mai ales, un descendent al generaţiei de aur a perioadei interbelice nu poate fi decât bine primit de biserică. Prestigiul său este unul regal, asemănător unui uns al Domnului, care trebuie ascultat atunci când vorbeşte. „Cea mai mare teamă atunci când am publicat Parabolele a fost aceea că Biserica mă va excomunica”, a spus el cu umor, „dar am fost uimit că cei care m-au criticat au fost din spaţiul laic, gândind ce mi-a venit de m-am apucat să scriu despre pildele din Biblie…”. „Am fost acuzat de extremism de dreapta, de legionarism, în fine, mi s-au reproşat păcate grele, dar ce-i să-i faci, aşa e viaţa…”
Nu am găsit nicio capcană în tot discursul său, nicio intenţie vătămătoare credinţei, mesajului biblic şi chiar a tradiţiilor bisericii istorice. Nu a apărat şi nu a criticat nimic. A fost ca un străin, venit de nu ştiu unde printre noi, şi care ne-a vorbit despre lucruri despre care toţi credem că ştim. Şi iată că ne-a amintit şi nouă, şi lor că Biblia se uită uşor chiar când o citeşti zilnic, că e o carte grea, chiar dacă mulţi o dispreţuiesc că e prea uşoară, că nu se adresează celor proşti şi mulţi, ci ne cheamă pe toţi să gândim, să cercetăm, să verificăm, să probăm totul, să muncim pentru a înţelege ce a vrut Dumnezeu să ne spună şi, din când în când, fără multă zarvă şi zel, să o apărăm, căci „Biblia este o carte care ne schimbă”.

Călătoresc pe mare

Sunt în faţa unui moment de cumpănă. O fi criza celor treizeci de ani, o fi doar o stare de oboseală, nu ştiu. Mă uit pe agendă şi totul este bifat. Loc de muncă, casă, sănătate, familie, prieteni, biserică, soţie, Dumnezeu. Toate de mai sus nu ar fi fost posibile fără El şi toate duc inevitabil la El. Dar de unde atunci criza? Sau, mai bine spus, ce lipseşte din această listă?
Sunt un om împlinit, să nu mă înţelegeţi greşit, şi cu toate acestea mă simt de parcă totul este o iluzie. Trăiesc impresia că nimic nu este real, că dintr-un moment într-altul balonul acesta de săpun va face „Poc!” şi totul se va nărui.
Este linişte în jurul meu, dar e acea linişte care face ca furtuna din lăuntrul meu să capete forme apocaliptice. Să fie oare o nouă grădină în care am poposit fără ştiinţa mea? Pot să fiu binecuvântat şi totuşi să locuiesc în mijlocul furtunii? Sau am înnebunit cumva?

Mă uit în barcă şi Isus doarme. Chipul Lui trădează un somn dulce, odihnitor. În inima mea valurile se zbat să mă tragă în adâncuri şi Isus doarme? E prea de tot. Parcă trăiesc o comedie horror. Genul acela de film în care râzi de frică, sinistru şi sacadat. „Isus, Isus!” strig disperat la El. „Scoală-te, nu vezi că mă înec?”
Ochii Lui se deschid şi mă privesc liniştiţi. Deodată trupul Lui se înalţă în barcă ca un catarg, iar hainele Lui se unduiesc ca nişte vele în bătaia vijelioasă a furtunii. Mâna Lui se întinde peste inima mea şi glasul Lui ca de tunet rosteşte: TACI!
Furtuna nu s-a oprit. Valurile sunt mari şi învolburate. Barca se leagănă când la stânga, când la dreapta. Cerul e negru-cenuşiu şi doar trăsnetele mai luminează din când în când orizontul. În mijlocul furtunii, pe o mare zbuciumată, două umbre stau întinse pe o barcă, într-un somn odihnitor şi dulce: Isus şi cu mine.
Este linişte în inima mea. Braţele Tatălui meu mă leagănă uşor când la stânga, când la dreapta. Nu-mi este teamă, căci Isus este cu mine, aşa cum mi-a promis. De aceea dorm. Dorm în furtună, căci prezenţa Lui mă face pe deplin fericit!

Atunci şi acolo vs. acum şi aici

Mă uit în jurul meu şi îmi dau seama că sărbătoarea de Paşte încă înseamnă ceva la nivelul ţării noastre, văd că lumea încearcă să fie mai bună, biserica se umple de oameni, isteria comercială parcă nu este ca de s ă r b ă t o r i l e tradiţionale de iarnă, este încă ceva, se păstrează un minim respect faţă de Isus şi asta nu face decât să mă bucure; chiar dacă este puţin, totuşi este ceva. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie folosind datele din Scriptură pentru a mă translata în timp, mai precis cam 3.000 de ani în timpul umblării în pustie a poporului Israel, pentru a vedea cum se sărbătoarea atunci Paştele.

Vorbim de generaţia inaugurală, prin care această sărbătoare păşea în istorie, o generaţie care însă, din cauza răzvrătirii ajunge să petreacă patruzeci de ani în pustie, ba mai mult, murind fără să mai ajungă în ţara promisă. Şi atunci îmi pun întrebarea: oare ce însemna Paştele pentru ei atunci şi acolo? Aici intervine imaginaţia, care, fie ea chiar pur speculativă, mă ajută într-un fel să înţeleg raportarea acelei generaţii la sărbătoarea de Paşte. Legile erau clare în privinţa esenţei desfăşurării fizice a sărbătorii, dar oare ce sărbătoreau acei oameni? Sărbătoreau ieşirea din Egipt înfăptuită de Însuşi Dumnezeu cu semne şi minuni mari, culminând cu ultima urgie, dar oare chiar aveau ce sărbători? Deşi ei erau beneficiarii direcţi ai sărbătorii de Paşte, totuşi se aflau în pustie cu un blestem de moarte trecut în CV. Mă întreb ce se afla oare în inima lor? Au fost scoşi din Egipt ca să moară într-o pustie mergând în cerc şi neajungând niciodată în ţara promisă, oare ce era de sărbătorit? Îmi este greu să empatizez, însă observ că Paştele are însemnătate atâta timp cât ieşirea din Egipt este urmată de intrarea în ţara promisă, altfel Paştele nu este complet, ba mai mult condamnă în loc să mântuiască. Dar oare această imagine mă ajută cumva în vreun fel, are ea vreo relevanţă acum şi aici?

Îmi dau seama că jertfa inimaginabilă pe care Isus o face are putere să mă scoată din moarte atât pe mine, cât şi pe oricare om care a trăit vreodată pe acest pământ, dar nu este completă dacă eu nu cred în El, în identitatea Sa particulară. Mă sperie acest gând pentru că această sărbătoare de Paşte, la fel ca acum 3.000 de ani, nu este completă  decât dacă ieşirea din moarte prin Isus este completată de credinţa în El. De aceea, nu pot decât să mă rog să ajung în ţara promisă, adică în bunătatea Stăpânului, ca rob credincios. Dar îmi doresc şi mai mult ca Israel să sărbătorească cât mai repede o sărbătoare de Paşte completă, care să ducă la recunoşterea şi la acceptarea lui Isus ca mântuitor, astfel încât, după mii de ani, umblarea prin pustie să ia sfârşit. Amin!

Așteptând așteptarea

Aştept. Aştept la rând. Aştept week-end-ul. Aştept o veste bună. Aştept finalul poveştii. Aştept să-mi treacă durerea de cap. Aştept pentru că nu am încotro. Aştept pentru că trebuie.
Inevitabil, aşteptarea este parte a vieţii pe pământ. Ca un perpetuum mobile, într-o continuă ciclicizare, aşteptarea leagă trăirea şi retrăirea noastră – trecutul şi viitorul. Justificat din plin de lipsa unui verdict dat, prezentul aşteaptă împlinirea deznodământului. Uneori deznodământul este dulce. Alteori este sec. De cele mai multe ori, însă, ne mulţumim cu gustul demisec al aşteptării: „E bine şi aşa!”.
Nu există aşteptare uşoară. Indiferent de rezultatul ei, efortul de a rezista tensiunii este greoi ca o piatră de moară. Fie că aştepţi naşterea unui prunc, tresari înaintea unei întâlniri romantice ori vrei să uiţi de durerea unei despărţiri, toate sunt deopotrivă de grele. Este ceva dincolo, imprevizibil şi de nepătruns, care ne ţine în fiecare aşteptare cu sufletul la gură. Acel verdict este peste puterea noastră de decizie sau anticipare. Acel ceva ce îl numim generic – Dumnezeu.
Un soi de aşteptare a fost pentru mine vara anului 3 de facultate. Am ratat un examen în restanţă şi m-am văzut în postura de a pierde anul 4. La 10, când examenele orale erau în toi, păzeam uşa domnului profesor, rugându-l fierbinte să-mi mai acorde o şansă. Răspunsul a venit sec: „Nu se poate! Nu este procedural corect. Nu este constituţional”. Am înţeles, atunci, că este cu neputinţă să scapi de braţul lung al legii.

Din acel moment, a început o aşteptare continuă de ore şi minute petrecute pe holul facultăţii, zile în şir. Fără soluţie de a evada din acel prezent perpetuum, aşteptam resemnat în faţa unui verdict de necontestat: „Nu se poate!”

„Inutil!”, îmi spuneam, dar continuam să aştept. Ceva misterios se ascundea în aşteptare. Un gust dulce-amar se plimba prin fiinţa mea, răscolindu-mă din rănunchi. Cineva, ceva căuta să mă forţeze să îmbrac o haină nouă, cu braţe lungi şi încheiată la spate.
„Nu! Nu vreau!” strigam eu. „Trebuie!” îmi răspundea fiinţa.
Până într-o zi. Trecuseră câteva ore bune sprijinind peretele din faţa biroului profesorului, când a ieşit asistentul şi m-a invitat în birou. Cu o oarecare admiraţie, profesorul mi-a zâmbit cald, dar reţinut în acelaşi timp şi mi-a zis: „Domnule, ţin să menţionez că m-aţi uimit cu atitudinea dvs. V-am văzut toată săptămâna aşteptând pe holuri şi vă admir tenacitatea. Ţin să vă reamintesc că o nouă reexaminare nu este posibilă, conform procedurilor, dar deoarece s-a creat un precedent cu un student de la altă facultate, care, din motive obiective, nu a participat la examene şi a solicitat reexaminarea, vă anunţ că mi se pare corect şi just să vă accept şi pe dvs. Faceţi o cerere scrisă la secretariat şi vă aştept la reexaminare”.
Cu reverenţă şi cu emoţie am mulţumit profesorului pentru şansa acordată şi m-am retras, şocat de cele întâmplate. Conştient şi iluminat până în măduva oaselor, am rostit pe nerăsuflate un mare: „Mulţumesc, Dumnezeule!”
„Săptămâna patimilor” a culminat cu eliberarea sufletului meu din închisoarea aşteptării. Haina aceea cu braţe lungi ce se leagă la spate era numai bună pentru mine. Din acel moment, aşteptarea a devenit un mod de viaţă, căci în zăduful ei am găsit verbul vieţii: a crede!
A fost prima mea degustare a unui Dumnezeu ce răstoarnă toate aşteptările noastre. Imposibilul a devenit posibil, iertarea a luat locul condamnării. Şansa la o nouă viaţă a devenit posibilă!
Astăzi, aştept. Aştept, căci eu cred! Cred că El va reveni! Ştiu că va reveni!

Frământări

De ce să aștept neapărat răspunsul Domnului? Fiecare dintre noi adunăm într-o anumită măsură din înţelepciune, prin propriile experienţe, din experienţele altora, în timp ce umblăm prin viaţă. Dacă dorești să faci binele, conștiinţa te îndrumă și te atenţionează la capcane, la căi lunecoase. Căpătând experienţa, poţi trăi încrezător că te descurci singur să faci alegeri bune. De ce să aștepţi răspunsul Domnului? Mai ales că are și un dar deosebit de a nu se grăbi, de a te lăsa să fierbi în suc propriu și uneori îţi dă impresia clară că a uitat despre ce L-ai întrebat. Dacă ai nevoie de El doar ca sfătuitor, să te ghideze pe calea de pe care vei avea sigur de câștigat, atunci vei fi nerăbdător la rabdarea Lui, te vei enerva că nu te bagă în seamă și că își permite să te ţină în suspans, că doar nu vrei decât un sfat bun!! Ce atâta stat pe gânduri?! Pur și simplu nu înţelegi. Și apoi, nu asta însemnă să te iubească? Că atunci când tu Îl soliciţi, El să fie grabnic și bucuros căci tu vrei să vorbești cu El? Scopul este să ţi se rezolve dilema. În funcţie de cum te raportezi la Domnul, așa arată și modul în care aștepţi răspunsul Său. Și Domnul are răbdare cu noi să trecem prin diferite etape relaţionale cu El, căci știe că atunci când vom ajunge să ne dăm seama că tot ce avem nevoie este El,și nu sfaturile Lui,și ne va vedea liniștea și împlinirea în ochi, se va bucura mult pentru noi.
Dar și după ce guști din dulcele Lui cuvinte și vezi cum au sens toate detaliile din viaţă în călăuzirea răspunsului Lui, după ce alegi să crezi din toată inima ta că El are o idee mai bună despre viaţa ta decât ai tu și te decizi că vrei să mergi pe mâna Lui, când te hotărăști că Vrei să traiești o Relaţie vie cu El și că toate datele vieții tale sunt mijloace,și nu scop în sine, prin care atingi acest scop Sublim al Comunicării cu Dumnezeul Tău, începe greul. Situaţii fifty/fifty, situaţii la limita timpului, oferte bune și într-o parte,și într-alta. Și presiunea este o unealtă cumplită de care se folosește cel rău ca să te convingă să abdici din Relaţie. Să iei frâiele propriei vieţi şi să acţionezi. O, dar dacă rezişti presiunii, această unealtă a Olarului, ce frumos netezeşte inima ta! Sunt şi aspecte personale în acest proces al aşteptării Răspunsului Domnului, însă este şi rolul comunităţii şi al familiei.Atât de mult bine poţi face unui frate dacă tu eşti conectat şi armonizat cu ritmul Domnuluidin propria experienţă! Poţi fi o binecuvântare, poţi participa la zidirea Cerului în fratele tau, sub ochii tăi. Eu am prins curaj de câţiva ani să mă expun fraţilor la grupul El-Shadai pentru a mă proteja în procesul alegerilor prin părerile şi sfaturile lor şi pentru a-i zidi real cu propria viaţă. Când ei au fost conectaţi la ritmul Domnului şi au crezut în valoarea aşteptării Răspunsului Domnului, mi-au luat poveri de pe inimă, mi-au dat puteri nebune de a merge mai departe în ciuda a ce simţeam, în ciuda a ce-mi şoptea cel rău prin alţi oameni. Iubesc să disting şi să aştept Răspunsul Domnului chiar dacă e sfâşietor câteodată, dar este dulce şi plin de putere! Oricare ar fi direcţia în care te sfătuieşte, ai resursa: că este ceea ce El consideră că este cel mai bine pentru mine acum. Ce poate fi mai aventuros în procesul înţelegerii acestui adevăr şi ce poate aduce mai multă pace şi linişte, că eşti în ascultare de Cel pe care doreşti să-L cunoşti tot mai mult?!

Iubesc tăcerea Ta

Pentru că prefer (vorbesc ca o nebună) ca alţii să ia deciziile în locul meu și apoi dacă nu merge bine să dau vina pe ei, m-am învăţat să fac așa cum spune Domnul și apoi, dacă nu îmi convine, să știu că nu e din vina mea. Dar nu e ușor lucru să faci ce spune El în TOATE lucrurile, așa cum, fară să îmi propun prea conștient, am decis că e mai sigur. Este o migală și chiţibușăraie să te întrebi la tot pasul: oare Domnul ar vrea să merg în weekend la părinţi sau nu? Oare Domnul ar vrea să îmi cumpăr ceva nou? Oare este duhovnicesc să mă îmbrac așa… sau altfel? Oare să economisesc? Oare să investesc? Oare să vizitez pe cineva azi sau să mai citesc ceva? Și, tot așa, întrebări la nesfârșit… ale unui copil care nu știe până nu i se spune că Domnul vrea să iei decizii singur! Tocmai în aceasta constă a DOMNI împreună cu El peste tot, peste pământ, cer, ape, peste propriul univers fizic și interior. Cum vei domni pe scaunul veșniciei, copile, dacă nu vrei să riști de pe acum să înveți cum se face?
De aceea, uneori tace și abia după îți dă indicii că ai procedat bine sau nu. Alteori tace ca să te oprească din nebunia pe care vrei să o faci. Și tăcerea este un răspuns… Spunea cineva: „Dacă Domnul tace, TACI ȘI TU!”. Ar fi o minune să am acea răbdare și tenacitate, să Îi vorbesc deschis, să înțeleg de ce am nevoie de un răspuns, să nu mă grăbesc dacă nu îl am, să nu fiu disperată, să-mi iau atât timp cât trebuie, să nu disprețuiesc prezentul doar pentru că nu am ajuns la liman. Să aduc la crucea Sa rugăciunile, întrebările, nedumeririle, zbuciumul și să știu că sunt pe mâini bune, să înțeleg pacea iertării Sale, oricât aș esua în demersurile mele „sfinte”.
Da, adesea tace. Of, tăcerea Ta, Doamne! Cât aș vrea să-mi răspunzi prompt la toate întrebările. Dar unde ar mai fi testul, dacă doresc cu adevărat să Îți întâlnesc privirea sau doar fișe pentru tonomatul de fericire? Până nu articulez întrebarea știi prea bine că nu mă ajuți să cresc dacă îmi răspunzi. Ce minunat Părinte ești! De azi înainte voi iubi tăcerile Tale pentru că în ele șoapta Ta este tăinuită doar pentru o ureche care caută.
Lăudat să fie Cel care vorbește atât de înțelept și plin de iubire chiar și când tace! Și, ca să nu spuneți că sunt eretică, profetul Țefania relata „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine”.

Tu ştii să iubeşti?

Femeile sunt un ocean de iubire!
Femeile iubesc copilul din ele, pentru că asta le dă aripi să zboare pe tărâmuri nebănuite.
Femeile iubesc ploaia, pentru că o pot simţi pe faţa lor ca o mângâiere blândă a Cerului plângând.
Femeile iubesc cuvintele, pentru că ele le ating sufletul.
Femeile iubesc sufletul, pentru că el este nemuritor, venit din El și întorcându-se în El.
Femeile iubesc apusul, pentru că atunci când îl privesc se scufundă în adâncurile Cerului.

Femeile iubesc tăcerea, pentru că este o comoară ce merită preţuită.
Femeile iubesc fiinţa, viaţa, pentru că ea vine din inima și gândul Creatorului.
Femeile iubesc zăpada, pentru că ea ascunde stele reci ce se topesc în palma lor.
Femeile iubesc primăvara, pentru că ea se strecoară uşor în suflet și-l umple de parfumul florilor plăpânde.
Femeile da, iubesc primăvara, pentru că atunci parcă totul prinde din nou viaţă, atunci sufletul lor primeşte și dăruiește iubire, atunci au tot ce și-au putut dori vreodată de la Viaţă!
„Iubirea e din Dumnezeu, pentru că El este iubire”.
Tu știi să iubeşti?

Ieşind din mulţime!

Primul 8 Martie de care îmi amintesc e cel din clasa întâi. Avem un bold ascuţit în mână și un ditamai mărţișor de alamă, colorat din belșug. De emoţie, l-am adâncit bine în bluza subţire a doamnei învăţătoare, până am auzit: „Au!” Doamna m-a dojenit domol și a doua zi m-a scos la tablă.
Au mai urmat câteva reprize până s-a inventat celofanul și fundiţa gata făcută. Au urmat, în schimb, florile. Niciodată nu mi-au plăcut pieţele împânzite de tot felul de comercianţi care mai de care cu tupeu: „Ce vă dau, dom’le? 5 bucăţi la 15 lei? Uite aici ce frumuseţe de zambilă! Sigur iubitei o să-i placă! Vă fac chiar și o reducere!” Se uitau cam într-un ochi când le mormăiam că: „Doar mă uit!”
Într-un final alegeam cel mai prăpădit vânzător, doar de dragul de a nu fi pisat la cap cu tot felul de oferte. Astăzi ești chiar rugat să te duci la altă florărie, căci nu mai au timp de tine. Au prea multe comenzi.
Fac faţă tuturor sărbătorilor din an, dar săptămâna 1-8 Martie este mai plină de patimi decât toate vinerile Mântuitorului la un loc. „Cum să ies din mulţime?” este întrebarea care mă chinuie.
Istoria e crudă, dar faptele nu pot fi dezminţite. 8 Martie este armistiţiul între bărbat și femeie și totul a plecat de la momentul în care femeia a aruncat cratiţa cât colo, pe copii i-a lăsat în grija bonei, și-a luat o pereche de pantaloni, o cravată asortată (bineînţeles) cu diplomatul roșu bordeaux și rujul de aceeași culoare și s-a mutat la biroul de la etajul 48, de unde se simte în sfârșit băgată în seamă. Și vrei-nu vrei, nu poţi trece pe lângă acel birou fără să lași ofranda cuvenită – floarea și cutia cu bomboane. Este o isterie generală. Nu unul, ci toţi sunt în același sentiment că „așa trebuie”. Și întreb: Din vina cui? Nu cumva nepăsarea bărbatului și lipsa lui de afecţiune au chemat în istorie un 8 Martie?
Mai mult. Degradarea a atins cote înalte. 8 Martie a devenit o goană după cuvinte lingușitoare. Ipocrizia a luat locul emoţiilor. Zâmbetul este tot mai formal, ba chiar poate lipsi. Avem acum felicitări gata făcute, iar urările virtuale sunt la modă. Și oricum ne consolăm cu 9 Martie – momentul masculin de meditaţie în jurul celor 40 de pahare.

Și totuși, cum să ieși din mulţime?
Anul acesta am intrat într-o sală de clasă, de clasa I. Aveam un buchet de flori pe care trebuia (repet, trebuia) să îl înmânez unei doamne învăţătoare. Mă apropii de dumneaei, îi zâmbesc și, cu bucurie, îi înmânez buchetul. Plăcut surprinsă, doamna mă felicită la rândul ei și zâmbind larg mă întreabă, făcându-mi semn să mă uit în spatele meu: „Aţi venit cu întăriri?”
Mă uit în spate și, surpriză! Așezaţi în șir indian, o armată de pitici de clasa I așteptau cuminţi la rând pentru binecunoscuta scenă a înmânării mărţișoarelor și florilor. Am înlemnit de uimire și un puternic sentiment de deja-vu mă încerca din toate încheieturile. Căutam din priviri boldurile. M-am liniștit. Erau doar mărţișoare învelite în celofan. Știam că învăţătoarea avea să fie în siguranţă.
Întotdeauna vor fi zeci, sute care îmi vor lua locul. Nu poţi scăpa de mulţime, dar te poţi deosebi în ea.
Cum? Nu știu. Aceasta este lupta fiecărui bărbat cu sine însuși. O luptă continuă, zi de zi. Flori, bomboane, shopping, brăţări, plimbări, cuvinte romantice, haine noi, haine noi, haine noi…
Pentru că ești frumoasă! Pentru că trebuie să rămâi frumoasă! De aceea, draga mea, primește gestul meu de admiraţie și astăzi, 10 Martie.