Călătoresc pe mare

Sunt în faţa unui moment de cumpănă. O fi criza celor treizeci de ani, o fi doar o stare de oboseală, nu ştiu. Mă uit pe agendă şi totul este bifat. Loc de muncă, casă, sănătate, familie, prieteni, biserică, soţie, Dumnezeu. Toate de mai sus nu ar fi fost posibile fără El şi toate duc inevitabil la El. Dar de unde atunci criza? Sau, mai bine spus, ce lipseşte din această listă?
Sunt un om împlinit, să nu mă înţelegeţi greşit, şi cu toate acestea mă simt de parcă totul este o iluzie. Trăiesc impresia că nimic nu este real, că dintr-un moment într-altul balonul acesta de săpun va face „Poc!” şi totul se va nărui.
Este linişte în jurul meu, dar e acea linişte care face ca furtuna din lăuntrul meu să capete forme apocaliptice. Să fie oare o nouă grădină în care am poposit fără ştiinţa mea? Pot să fiu binecuvântat şi totuşi să locuiesc în mijlocul furtunii? Sau am înnebunit cumva?

Mă uit în barcă şi Isus doarme. Chipul Lui trădează un somn dulce, odihnitor. În inima mea valurile se zbat să mă tragă în adâncuri şi Isus doarme? E prea de tot. Parcă trăiesc o comedie horror. Genul acela de film în care râzi de frică, sinistru şi sacadat. „Isus, Isus!” strig disperat la El. „Scoală-te, nu vezi că mă înec?”
Ochii Lui se deschid şi mă privesc liniştiţi. Deodată trupul Lui se înalţă în barcă ca un catarg, iar hainele Lui se unduiesc ca nişte vele în bătaia vijelioasă a furtunii. Mâna Lui se întinde peste inima mea şi glasul Lui ca de tunet rosteşte: TACI!
Furtuna nu s-a oprit. Valurile sunt mari şi învolburate. Barca se leagănă când la stânga, când la dreapta. Cerul e negru-cenuşiu şi doar trăsnetele mai luminează din când în când orizontul. În mijlocul furtunii, pe o mare zbuciumată, două umbre stau întinse pe o barcă, într-un somn odihnitor şi dulce: Isus şi cu mine.
Este linişte în inima mea. Braţele Tatălui meu mă leagănă uşor când la stânga, când la dreapta. Nu-mi este teamă, căci Isus este cu mine, aşa cum mi-a promis. De aceea dorm. Dorm în furtună, căci prezenţa Lui mă face pe deplin fericit!

Așteptând așteptarea

Aştept. Aştept la rând. Aştept week-end-ul. Aştept o veste bună. Aştept finalul poveştii. Aştept să-mi treacă durerea de cap. Aştept pentru că nu am încotro. Aştept pentru că trebuie.
Inevitabil, aşteptarea este parte a vieţii pe pământ. Ca un perpetuum mobile, într-o continuă ciclicizare, aşteptarea leagă trăirea şi retrăirea noastră – trecutul şi viitorul. Justificat din plin de lipsa unui verdict dat, prezentul aşteaptă împlinirea deznodământului. Uneori deznodământul este dulce. Alteori este sec. De cele mai multe ori, însă, ne mulţumim cu gustul demisec al aşteptării: „E bine şi aşa!”.
Nu există aşteptare uşoară. Indiferent de rezultatul ei, efortul de a rezista tensiunii este greoi ca o piatră de moară. Fie că aştepţi naşterea unui prunc, tresari înaintea unei întâlniri romantice ori vrei să uiţi de durerea unei despărţiri, toate sunt deopotrivă de grele. Este ceva dincolo, imprevizibil şi de nepătruns, care ne ţine în fiecare aşteptare cu sufletul la gură. Acel verdict este peste puterea noastră de decizie sau anticipare. Acel ceva ce îl numim generic – Dumnezeu.
Un soi de aşteptare a fost pentru mine vara anului 3 de facultate. Am ratat un examen în restanţă şi m-am văzut în postura de a pierde anul 4. La 10, când examenele orale erau în toi, păzeam uşa domnului profesor, rugându-l fierbinte să-mi mai acorde o şansă. Răspunsul a venit sec: „Nu se poate! Nu este procedural corect. Nu este constituţional”. Am înţeles, atunci, că este cu neputinţă să scapi de braţul lung al legii.

Din acel moment, a început o aşteptare continuă de ore şi minute petrecute pe holul facultăţii, zile în şir. Fără soluţie de a evada din acel prezent perpetuum, aşteptam resemnat în faţa unui verdict de necontestat: „Nu se poate!”

„Inutil!”, îmi spuneam, dar continuam să aştept. Ceva misterios se ascundea în aşteptare. Un gust dulce-amar se plimba prin fiinţa mea, răscolindu-mă din rănunchi. Cineva, ceva căuta să mă forţeze să îmbrac o haină nouă, cu braţe lungi şi încheiată la spate.
„Nu! Nu vreau!” strigam eu. „Trebuie!” îmi răspundea fiinţa.
Până într-o zi. Trecuseră câteva ore bune sprijinind peretele din faţa biroului profesorului, când a ieşit asistentul şi m-a invitat în birou. Cu o oarecare admiraţie, profesorul mi-a zâmbit cald, dar reţinut în acelaşi timp şi mi-a zis: „Domnule, ţin să menţionez că m-aţi uimit cu atitudinea dvs. V-am văzut toată săptămâna aşteptând pe holuri şi vă admir tenacitatea. Ţin să vă reamintesc că o nouă reexaminare nu este posibilă, conform procedurilor, dar deoarece s-a creat un precedent cu un student de la altă facultate, care, din motive obiective, nu a participat la examene şi a solicitat reexaminarea, vă anunţ că mi se pare corect şi just să vă accept şi pe dvs. Faceţi o cerere scrisă la secretariat şi vă aştept la reexaminare”.
Cu reverenţă şi cu emoţie am mulţumit profesorului pentru şansa acordată şi m-am retras, şocat de cele întâmplate. Conştient şi iluminat până în măduva oaselor, am rostit pe nerăsuflate un mare: „Mulţumesc, Dumnezeule!”
„Săptămâna patimilor” a culminat cu eliberarea sufletului meu din închisoarea aşteptării. Haina aceea cu braţe lungi ce se leagă la spate era numai bună pentru mine. Din acel moment, aşteptarea a devenit un mod de viaţă, căci în zăduful ei am găsit verbul vieţii: a crede!
A fost prima mea degustare a unui Dumnezeu ce răstoarnă toate aşteptările noastre. Imposibilul a devenit posibil, iertarea a luat locul condamnării. Şansa la o nouă viaţă a devenit posibilă!
Astăzi, aştept. Aştept, căci eu cred! Cred că El va reveni! Ştiu că va reveni!

Ieşind din mulţime!

Primul 8 Martie de care îmi amintesc e cel din clasa întâi. Avem un bold ascuţit în mână și un ditamai mărţișor de alamă, colorat din belșug. De emoţie, l-am adâncit bine în bluza subţire a doamnei învăţătoare, până am auzit: „Au!” Doamna m-a dojenit domol și a doua zi m-a scos la tablă.
Au mai urmat câteva reprize până s-a inventat celofanul și fundiţa gata făcută. Au urmat, în schimb, florile. Niciodată nu mi-au plăcut pieţele împânzite de tot felul de comercianţi care mai de care cu tupeu: „Ce vă dau, dom’le? 5 bucăţi la 15 lei? Uite aici ce frumuseţe de zambilă! Sigur iubitei o să-i placă! Vă fac chiar și o reducere!” Se uitau cam într-un ochi când le mormăiam că: „Doar mă uit!”
Într-un final alegeam cel mai prăpădit vânzător, doar de dragul de a nu fi pisat la cap cu tot felul de oferte. Astăzi ești chiar rugat să te duci la altă florărie, căci nu mai au timp de tine. Au prea multe comenzi.
Fac faţă tuturor sărbătorilor din an, dar săptămâna 1-8 Martie este mai plină de patimi decât toate vinerile Mântuitorului la un loc. „Cum să ies din mulţime?” este întrebarea care mă chinuie.
Istoria e crudă, dar faptele nu pot fi dezminţite. 8 Martie este armistiţiul între bărbat și femeie și totul a plecat de la momentul în care femeia a aruncat cratiţa cât colo, pe copii i-a lăsat în grija bonei, și-a luat o pereche de pantaloni, o cravată asortată (bineînţeles) cu diplomatul roșu bordeaux și rujul de aceeași culoare și s-a mutat la biroul de la etajul 48, de unde se simte în sfârșit băgată în seamă. Și vrei-nu vrei, nu poţi trece pe lângă acel birou fără să lași ofranda cuvenită – floarea și cutia cu bomboane. Este o isterie generală. Nu unul, ci toţi sunt în același sentiment că „așa trebuie”. Și întreb: Din vina cui? Nu cumva nepăsarea bărbatului și lipsa lui de afecţiune au chemat în istorie un 8 Martie?
Mai mult. Degradarea a atins cote înalte. 8 Martie a devenit o goană după cuvinte lingușitoare. Ipocrizia a luat locul emoţiilor. Zâmbetul este tot mai formal, ba chiar poate lipsi. Avem acum felicitări gata făcute, iar urările virtuale sunt la modă. Și oricum ne consolăm cu 9 Martie – momentul masculin de meditaţie în jurul celor 40 de pahare.

Și totuși, cum să ieși din mulţime?
Anul acesta am intrat într-o sală de clasă, de clasa I. Aveam un buchet de flori pe care trebuia (repet, trebuia) să îl înmânez unei doamne învăţătoare. Mă apropii de dumneaei, îi zâmbesc și, cu bucurie, îi înmânez buchetul. Plăcut surprinsă, doamna mă felicită la rândul ei și zâmbind larg mă întreabă, făcându-mi semn să mă uit în spatele meu: „Aţi venit cu întăriri?”
Mă uit în spate și, surpriză! Așezaţi în șir indian, o armată de pitici de clasa I așteptau cuminţi la rând pentru binecunoscuta scenă a înmânării mărţișoarelor și florilor. Am înlemnit de uimire și un puternic sentiment de deja-vu mă încerca din toate încheieturile. Căutam din priviri boldurile. M-am liniștit. Erau doar mărţișoare învelite în celofan. Știam că învăţătoarea avea să fie în siguranţă.
Întotdeauna vor fi zeci, sute care îmi vor lua locul. Nu poţi scăpa de mulţime, dar te poţi deosebi în ea.
Cum? Nu știu. Aceasta este lupta fiecărui bărbat cu sine însuși. O luptă continuă, zi de zi. Flori, bomboane, shopping, brăţări, plimbări, cuvinte romantice, haine noi, haine noi, haine noi…
Pentru că ești frumoasă! Pentru că trebuie să rămâi frumoasă! De aceea, draga mea, primește gestul meu de admiraţie și astăzi, 10 Martie.

Obosit peste măsură!

Studiu de caz: Ștefan Mihai

Am obosit! De câte ori nu rostim cuvintele acestea? De câte ori nu căutăm consolarea în cineva sau ceva, motivându-ne oboseala? De fapt, cine este prea puternic să nu obosească niciodată?

Șocant este faptul ca nici măcar în toiul sărbătorii nu suntem mai puţin obosiţi. Odihna a devenit un mit, o utopie faţă de care nu avem decât să constatăm decesul spiritului în mijlocul odihnei. Nici nu mai știm cum arată odihna. Mulţi o definesc ca fiind faţa neîntoarsă a pernei în miez de dimineaţă, pe care abia aștepţi să o răsucești pentru mai multă desfătare în braţele somnului. Alţii o caută în muncă și pasiunea pentru efort (fie el și fizic). „Muncesc ca să trăiesc!” se laudă ei. Și bineînţeles sunt și unii care preferă să se odihnească în voia liberului arbitru. La biliard ori în club, între prieteni la un joc de cărţi sau rătăcind undeva prin munţi după iluzia libertăţii.

Eu unul am obosit să caut odihna înșelătoare. Mă cred odihnit, dar mă scol mai obosit. Alerg să capăt odihna, dar nu mai știu la ce adresă locuiește. Odihna a devenit un mit. O legendă tristă la finalul căreia autorul încheie subit: „A adormit cu părinţii lui…”. Este odihna un capăt de linie? Și cât de obosit trebuie să fii ca să îţi dorești măcar și un final ca acesta?

Întrebări obositoare? Nicidecum. Căci odihna trebuie să fie aici și acum cu perspectiva sigură pentru Atunci și Acolo. Odihna trebuie să fie o certitudine și nu o iluzie fără stăpân. Fără o ancoră adâncă, vasul odihnei noastre naufragiază frenetic până la impactul final și nimicitor cu stânca rătăcită în mare.

Studiu de caz:
„Cu cine votezi?”
„Iau o pauză. Am obo-sit să alerg după iluzii!”
„Cum? Păi și cu res-ponsabilitatea ta de cetăţean balcanico-european ce faci? Mâi-ne să nu vii cumva în stradă pentru drepturi! N-ai votat, nu ai drep-turi!”
„Fii pe pace! Tu du-te liniștit, eu doar am obosit să-mi spăl mâinile de tuş și să răzuiesc buletinul de abţibilduri. Crede-mă, am obosit!”
„Hm,…auzi la el: A obosit! Zi mai degrabă că ţi-e frică!”
„Fie cum zici tu…eu vreau totuși să mă odihnesc! Rămâi binecuvântat!”

Iartă, mângâie, dăruiește. Fii cumpătat și fără viclenie. Nu judeca și nici nu te judeca pe tine însuţi. Fii smerit și iubește-ţi aproapele. Fii fără frică și totuși cu frică de Dumne-zeu. Fii bun, dar nu te lauda cu asta. Oprește-te o clipă din aler-garea ta și bucură-te de soare!
Cine știe, poate în felul acesta vei găsi locul de unde izvorăște ODIHNA!

Stefan Mihai