O povestioară pentru micuțele ființe omenești
Odată, nu de mult, pe la sfârșit de secol, s-a născut o fetiță foarte plângăcioasă. Numele ei era Numărul 9. Nimeni nu știa de ce această mică ființa omenească plângea atât de mult – nici parinții, nici doctorii, nici vecinii sau alte ființe omenești de pe Pământ.
Minutele treceau, transformându-se în ore, apoi în ani. Fetița s-a oprit din plâns și a început să râdă. Era vremea jocurilor cu păpuși, a cuburilor Lego și a bomboanelor pe băț. Numărul 9 creștea, dar nu știa încă să iubească. Școlile n-au avut vreodată pe Pământ un profesor de iubire. Așa că Numărul 9 n-a avut de la cine să învețe iubirea completă. Fetița se plimba pe Pământ cu bicicleta și vedea mereu lucruri noi, vorbind despre ele cu celelalte ființe omenești. Dar era ceva straniu în legătură cu un loc de pe Pământ. Era o imensă clădire din sticlă. Toate etajele erau de sticlă. Era frumoasă. Multe ființe omenești mergeau acolo. Intrau și se așezau la masa din sala de jos. Aceasta era infinit de mare. Pe ea se afla un bol de sticlă plin cu lămâi. Stralucitoare, galbene, atrăgătoare. Ființele omenești se apropiau de masă fară să plătească. Luau una sau două lămâi și, după ce le gustau, aveau un zâmbet pe buze. Esența se strecura în inimă și producea o mare bucurie. În fiecare dimineață, bolul cu lămâi era plin, indiferent de consum.
Numărul 9, care încă mai avea lacrimi fierbinți pe obraz, venea cu ființele omenești la casa de sticlă. „Nousa, vrei să stai lângă mine?”, o întrebă mama ei, în timp ce ocupa un loc la masa infinită. Toată familia ei mânca lămâi și se bucura. Dar era ceva despre care Numărul 9 avea să afle, ceva ce o punea mereu pe gânduri când se uita în oglindă. Întrebarea era privitoare la ecusonul pe care îl purta la geaca ei de blugi.
Toate ființele omenești care intrau în casa de sticlă aveau câte un ecuson. Era printat cu 12 Times New Roman – „ființă-specialist în PR”, „ființă-doctor”, „ființă-comerciant”, „ființă-agent de politie” șamd. Familia fetiței Numărul 9 purta acest tip de ecuson și la fel făceau și alte câteva sute de ființe omenești. În casa de sticlă, alte ființe purtau la sacou „ființă-creștină X” (X substituind religia). Numărul 9 nu putea înțelege de ce, pentru că citise despre ecusoane și știa că ele trebuie să exprime ceea ce ești, nu ceea ce faci! Fetița spera să primească în curând niște explicații..
Ființele omenești o iubeau pe Nousa și se bucurau să o vadă la masa cu lămâi. Toate aveau pe buze un zâmbet, căci esența se strecura în inimă și producea o mare bucurie. Și nu era altă temă de discuție decât „Lămâile de azi”.
„Hei, hei, dar ecusoanele?”, întreba adesea Numărul 9.
„Eu nu aparțin acestui loc straniu” – se gândea ea. „Am să pretind că sunt bucuroasă. Ca ele. Ca toate ființele omenești. O să-mi schimb singură ecusonul. Apoi, într-o zi, voi veni și voi discuta cu ele despre lămâi. Lămâile de azi în combinație cu fructele de măceș – ce temă extraordinară!”.
Astfel, Numărul 9 a plecat să se plimbe cu bicicleta pe Pământ, unde putea să găsească ecusonul de care avea nevoie. Minute au trecut, apoi ore și apoi ani. Numărul 9 și-a schimbat ecusonul. În casa de sticlă, la parter, se vorbea despre lămâi…Ființele omenești gustau și se bucurau. Esența se strecura în inimile lor. La masă, Numărul 9 zâmbea bucuroasă celorlalte ființe omenești. Mai plângea câteodata, dar nimeni nu se întreba „Ce se întâmplă cu ființa asta omenească, cu ecusonul studentă la CRP, anul II?”. Ea vorbea despre capitolele ei favorite din „Guestbook”, care se afla în holul casei de sticlă. O citise și credea că înțelesese acum…
„De ce încă mai sunt tristă?”, se întreba Nousa. „Poate…pentru că nimeni nu lucrează aici…Da, de asta sunt cu toții așa de bucuroși aici în casa de sticlă. Ce ființe omenești! Câtă singurătate…” Numărul 9 abia aștepta să termine proiectul la care lucra de dimineață până seara. Era despre strălucitoarele lămâi, care îi marcaseră copilăria și adolescența, era despre imaginea pe care o avea în fața ochilor ori de câte ori mergea la culcare. Proiectul avea o bibliografie impresionantă. Sursa principală era celebra Guestbook. Și multe alte cărți.
„Lămâile sunt fructele mele preferate. O doză importantă de energie. (…) Concluzii: …Viața are gust dacă știi să te bucuri de fiecare lămâie…”.
„Vorbești despre lămâile casei de sticlă, Numărul 9?”, a întrebat-o un băiat luminos, urmărindu-i power-point-ul.
„Da! Sunt ca toate celelalte lămâi, nu?”.
„Oh, nu… imposibil. În Guestbook scrie: Eu sunt bolul cu Lămâile Vieții. Cine gustă din ele, nu va flămânzi niciodată, și cine crede în ele, nu va înseta niciodată. Lămâile casei de sticlă nu sunt ca cele de pe Pământ. Deși au aceeași culoare și formă, conțin unica esență a bucuriei”.
„Nu înțeleg. Îți mărturisesc că nu le-am gustat niciodată…Credeam că tot ce trebuie să stiu despre ele se afla în Guestbook sau în „Sănătatea familiei tale”, sau în….”.
„Greșit! Numai în Guestbook este descrisă adevărata lor natură. În prima parte, este scrisă taina Pământului nostru și istoria Profesorului de iubire. A existat cândva un profesor de iubire! A Lui este casa de sticlă, în care nu este niciodată murdărie sau întuneric”.
Numărul 9 a rămas fără cuvinte, apoi a dat „Track 83937/ Wow Worship” la minim….Baiatul a continuat: „Uite, tu probabil vii la casa de sticlă fiindcă îi găsești pe ai tăi aici. Ai un ecuson scris corect și îți place să citești mult. Dar chiar dacă ai ști toate lucrurile de pe Pământul ăsta, tot n-ai fi bucuroasă complet…Dacă nu am avea lămâile, am fi mereu însetați și flămânzi. Profesorul a știut asta, și ni le-a adus într-o zi, pentru că ne iubește complet! Creatorul Pământului nostru, autorul tuturor lucrurilor frumoase, a coborât de sus în formă de ființă omenească, să ne învețe Iubirea Completă. Întotdeauna am în minte lucrurile astea, pentru că mănânc lămâi. Ele îmi dau bucuria asta”, a zis baiatul luminos.
„Inima mea e așa de tristă…”, spuse Nousa.
„Profesorul te iubește și pe tine! Dar nu poate să te învețe nimic, dacă tu preferi esențele Pământului – tristețea, singurătatea, frica….”
„Într-adevar, nu sunt bucuroasă.”
„Bineînțeles, pentru că acum tu ești sub esența Anti-Lămâiului! El știe că tu ai o invitație la Marea de Sticlă și nu vrea ca tu să ajungi acolo! Nousa, fără esența bucuriei în inima ta nu vei putea ajunge acolo. El te împiedică să iei esența bucuriei. Și fară ea nu ajungi nicaieri”.
„Așa a zis și El…”.
„Da. Mă bucur că ți-ai amintit spusele lui. Observ că știi ce scrie în Guestbook”.
„Da, am citit….”, răspunse cu ochii triști Nousa. „Totuși nu înțeleg de ce profesorul de iubire a făcut ce a făcut. Nu prea îi înțeleg iubirea. Dacă era plin de Esența Bucuriei, de ce a venit să stea în case de plastic, întunecate, care nu-i plăceau? De ce s-a lăsat împins pe scări, prăbușit printre cuburi, lovit cu tot felul de arme și scuipat pe obraz? De ce a fost pe Pământ, dacă a Lui era Marea de Sticlă, despre care se zice că e mai strălucitoare și mai presus decât orice, chiar si decât ultimul etaj…?”.
„Vrei să zici…de ce nu a cerut ajutor?”.
„Da.”
„Pentru că nu era altă cale să ne dea invitațiile, și tot ce aveam noi în mână erau condamnări la moarte…”.
„Aaaa…”, Nousa privea îngândurată în jos. „Port tot timpul cu mine foaia asta pe care scrie niște lucruri oribile. În fiecare zi e tot mai neagră”…
„Și eu am avut una, deci nu vei vedea priviri acuzatoare la mine. Citește-o…vei fi în curând liberă…” – baiatul rosti ultima propoziție (unele ființe omenești pur și simplu nu acceptă că sunt închise în propria lor inimă, și dacă le spui că pot fi libere, se uită la tine ca la un tip care crede că poate să meargă pe apă, sau care poate să mute Castelul Windsor în Franța).
„Ok…”, răspunse Nousa. M-am trezit azi dimineață sperând să vină seara, privirea mi-a fost goală și n-am avut nici o poftă de viață…Am trântit ușa, dar am pretins că am mers încet. N-am ascultat părerile prietenilor mei, ci am ținut-o pe-a mea…Am întrebat <<Ce faci?>>, fără să îmi pese de răspuns….Am făcut….Am spus…”.
„Te rog ajută-mă cu foaia asta…ești așa de luminos, încât am vazut tot ce scrie pe ea…”, zise Nousa.” Aș vrea să știu…crezi că esența bucuriei își va face efectul în inima mea?”.
„Îți promit Nousa. Să nu te îngrijorezi de nimic”, răspunse baiatul luminos.
Și Nousa, cu lacrimile curgând pe obraji, singură în camera ei de plastic, îngenunchie la marginea patului. În inimă era lipită condamnarea la moarte, dar în față era chiar Profesorul de iubire completă. El s-a apropiat și i-a zis: „Aici ai greșit. Aici ai fost pe-aproape, dar răspunsurile tot nu sunt corecte. Dacă vrei cumva să treci testul, va trebui să mă cunoști și să mă asculți”. Și ea s-a ridicat de pe genunchi și, pentru prima dată, s-a simțit complet bucuroasă, complet iubită – pentru că știa că poate să se topească plasticul casei ei, poate să piardă ecusonul, dar ea va fi ok. Știa că poate să fie chiar distrusă, fizic sau psihic, dar moartea nu va însemna „The end”.
Numărul 9 nu mai avea în mână o foaie plină de acuzații, ci o invitație la „Marea de Sticlă”, cu parfum de lămâie. În dreapta jos, Nousa recunoștea bucuroasă semnătura Profesorului de iubire. Nousa s-a oprit din plâns și a început să râdă. Era vremea unei vieți curate și luminoase.